Autor: Laura Anghene

Introducere:

Dacă întrebi un copil de grădiniță ce înțelege prin termenul de mediu, acesta va răspunde simplu: mediul este ceea ce ne înconjoară; de aici putem dezvolta subiectul astfel încât să ajungem la noțiunea acceptată de mediu ca fiind un ansamblu de elemente naturale și antropice care formează un sistem sau un ansamblu de sisteme în cadrul cărora se poate dezvolta viața.

Pe scurt: mediul ne influențează modul de viață, iar noi influențăm mediul.

Justificarea temei:

Opinia generală a societății românești exprimă dezamăgire asupra modului de viață și asupra nivelului de educație în țară. Această opinie se transpune și asupra mediului; de multe ori auzim remarci precum: „e mai bine în străinătate!”, „este mai curat!”, „ civilizație dom’le!”. Acum, întrebarea logică ar fi: „de ce?”. De ce este mai curat? De ce nu se defrișează în același ritm? De ce reciclarea pare un gest firesc? De ce suntem noi diferiți și nu tocmai într-un sens pozitiv?

Îmi propun să răspund la aceste întrebări prin următorul raport.

Metodologie:

Pentru realizarea acestui raport m-am folosit de observațiile personale asupra indivizilor români și nu numai, dar și de metoda chestionarului, aplicat în mod verbal, sub formă de conversație.

Raport:

Pentru explicarea conceptului de mentalitate colectivă voi prezenta două situații distincte, dar care au ca personaj principal același set de indivizi:

  1. În timpul șederii mele în Slovenia ni s-a adus la cunoștință faptul că orice fel de „afront” adus mediului, de la un chiștoc de țigară aruncat pe jos, până la sortarea necorespunzătoare a deșeurilor, se solda cu o amendă usturătoare. Bineînțeles, ne-am conformat. Bineînțeles, pentru sloveni era firesc.

Pe stradă grupul se oprea lângă coșurile speciale pentru fumători și rămâneau acolo până își terminau țigările, apoi mergeau mai departe. De menționat este faptul că acestea se întâlneau destul de des. Iar deșeurile erau aruncate, fiecare la categoria lui, întrucât existau tomberoane de colectare selectivă.

  1. Același grup, întors în țară, a coborât din autocar, la țigară. De la sine înțeles, mucurile de țigară au ajuns pe jos, în ciuda faptului că exista un coș de gunoi la o distanță de 10 metri. A dispărut respectul pentru curățenia publică, ambalajele ajungând pe unde se nimerea.

La întrebarea: de ce în Slovenia au păstrat curățenia și în România nu?, răspunsul a fost următorul: „Uite câte mucuri de țigară sunt deja pe jos! Acolo era altceva, nu voiam să fiu nesimțit. Aici asta e situația.”

Situația cu numărul 3, deși bazată de asemenea pe experiențe personale, este ceva mai abstractă, aceasta putând fi generalizată:

Printre cei care se complac în situația: „Asta e. Așa se face pe la noi.” Se mai găsesc și cei care atrag atenția; cei care totuși încearcă prin exemplu personal să schimbe lucrurile. De cele mai multe ori, aceștia sunt admonestați de societate („Da’ cin’ te crezi don’le?”) și adesea reduși la tăcere, sau, chiar mai rău, sunt asimilați atitudinii generale datorită nevoii de apartenență.

De asemenea avem al treilea tip de atitudine: „statul e de vină!”. Acest tip de atitudine se debarasează de responsabilitatea civică de bază, aruncând vina pe instituțiile statului. În România, această atitudine ar putea fi pusă pe baza regimului comunist, care punea statul în poziția de salvator suprem al populației; deși se știe că în vremurile comuniste se punea accent pe spiritul comunitar dar, la momentul adevărului, totul se făcea la inițiativa statului.

Populația României pare să aștepte să i se ofere civilizația pe tavă.

Din cele observate putem contura trei arhetipuri de cetățeni în România, la momentul actual: cameleonul social, care alege să procedeze în funcție de ceea ce vede în jur, cedând instinctului de turmă, indiferent dacă este sau nu o situație acceptabilă și chiar dacă, de cele mai multe ori fiind perfect conștient de ceea ce face; ignorantul, care nu consideră că ar fi vreun defect în atitudinea lui față de ceea ce îl înconjoară, el nu știe și nici nu este interesat să afle care sunt consecințele atitudinii sale, din partea lui: coșul de gunoi se poate materializa oriunde, din orice, în apele râurilor se poate deversa absolut orice („Că doar, ce contează?”), aerul ar trebui „afumat”, iar pădurea ar putea fi tăiată în favoarea unei fabrici de scobitori; și pasivul, care este conștient de ceea ce se întâmplă, este nemulțumit, dorește schimbarea, dar nu este dispus să acționeze concret, în schimb este mai mult decât fericit să teoretizeze ce ar trebui sau nu ar trebui să facă autoritățile componente.

Există și o a patra categorie: reformatorul, care se luptă să schimbe ceva, fie și la nivel de cerc de prieteni.

În principiu se pune întrebarea: ce poate societatea să facă?

Problema cu răspunsul la această întrebare este faptul că societatea este tratată de obicei ca fiind o noțiune abstractă, în timp ce ea este, de fapt, o instituție neoficială.

Societatea ca instituție are putere de decizie în foarte multe probleme, inclusiv cele de mediu; a se vedea cazul ordinului de ministru cu privire la cotele de recoltare pentru carnivorele mari.

Concluzii:

Societatea română, la acest moment, este în expectativă, pe de o parte, iar, pe de alta, nu realizează ce influență poate avea.

Odată schimbate mentalitatea și atitudinea colectivă, calitatea mediului poate fi îmbunătățită din simplul motiv că a fost îndepărtat, sau cel puțin limitat, un factor perturbator important: cetățeanul.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *